Anunt-Gratuit.ro

Termeni precum derbedeu, vagabond, haimana, golan sunt destul de blânzi pentru a descrie manifestarile suporterilor dinamovişti de aseră. Trebuie trecut bine către zona infracţionalităţii pentru a găsi numiri potrivite: criminali, bandiţi, tâlhari.

Nimeni, dar absolut nimeni nu este vinovat pentru accesul de nebunie al suporterilor. Dacă şi acum ziariştii caută vinovaţi şi explicaţii în afara tribunelor înseamnă că s-au ţicnit de cap. Nimic nu poate justifica violenţa de acest soi. Singurii responsabili sunt „fanii” care au pătruns pe teren.

E foarte adevărat că s-ar putea să-i fi enervat acţionarii clubului, jucătorii, antrenorul, dar nu au nicio circumstanţă atenuantă. Nu există nimic obiectiv care să-i scutească de responsabilitate. Ar trebui spus o dată pentru totodeauna că aceşti indivizi sunt infractori care se cuvine să stea în puşcărie.

Aceşti indivizi agresivi nu au niciun drept moral să ceară socoteală cuiva în acest fel. Faptul că ei plătesc bilet nu-i îndrituieşte să-i tragă la răspundere pe fotbalişti. Pot să nu mai participe la meci, să îşi huiduiască echipa, dar nu s-o linşeze.

Fotbalul încă mai e un JOC. Iar într-un joc există întotdeauna nişte RISCURI. Mereu se întâmplă ca cineva SĂ PIARDĂ. Echipa poate să aibă perioade mai bune sau mai slabe, rezultate mai bune sau mai proaste. Sunt oameni, nu pot să câştige mereu.

citește mai mult »

Îmi pun creierașul pe moațe zilele astea încercând să deslușesc taina de dincolo de fotbal. Mai precis, taina suporterilor și relația lor sinergică și elementară cu presa. Afundă treabă și puturoasă, de altfel.

Se făcea că – musai să o luăm pe acest ton de poveste, fiindcă astfel poate prindem valoarea simbolică și arhetipală a pățaniilor – o echipă de fotbal din România (Steaua) trebuia să joace cu una din Ungaria (Ujpest). Armia română declara sus și tare că nu are a se teme de armia ungurească. Deci lucrurile nu păreau să aibă motive să se împută. Asta până ce pravoslavnica presă românească a dat cu nasul de un filon de rating și încasări. Pentru cei care-și mai amintesc – că de săptămâna trecută multe s-au mai petrecut –, niște țicniți (altfel nu știu cum să le spun) au început să umble cu scociorâtorul (ăla de îi mai zice și microfon) printre oameni. Și au prins a-i întreba – țineți-vă bine de fotoliu – cu voce suavă: „O să fie măcel în Ghencea?” De unde a puiat sâmburelul lor cranian asemenea profunzime nu putem pentru ca să știm.

După ce atmosfera a fost ațâțată și zgândărită îndeajuns, aceiași țopârlani s-au pus la taste, așteptând, cu sufletul la gură și saliva șiroindu-le pe bărbie, desfășurarea „acțiunii”. Rezultatele nu au întârziat să apară. Fanii români – mânați mai mult de pandaliile ancestrale ori de euforiile bahice – au proptit de gardul cuștii lor un banner care îi batjocorea pe unguri. Cum presa deja își pregătise ogorul, acum culegea roadele, clătinând cu înțelepciune – acumulată probabil în curs de câteva ceasuri sau zile – din creștet. „Măi, măi, suporterilor decrepiți, asta știți voi să faceți? După ce v-am vorbit de măcel, după ce v-am întărâtat împotriva ungurilor dând pe post înjurăturile lor, voi așa știți să răspundeți? Dar se poate? De unde atâta violență?”

citește mai mult »

Am de gând să adun săptămânal câteva dintre știrile de doi bani ce ni se livrează. E vorba de acele știri care nu ne informează, care nu ne interesează. Dar pe care așa-numiții jurnaliști le furnizează fie la comandă, fie din lipsă de ocupație. Nu cred că îmi ia timp prea mult, fiindcă acestea sar în ochi de la distanță.

S-ar putea să decurgă concluzii cel puțin interesante din acest demers. Deocamdată nu știu și nici n-am intenția să mă gândesc foarte intens la acest aspect. Pentru început, ceea ce fac servește unui scop „nobil”: să arate că presa aia care urlă că lumea s-a otevizat și imbecilizat speculează această foame (destul de imbecilă) de picanterii. Nu voi cita „știri” decât din presa care se consideră serioasă, chiar „quality”. Foarte rar – deoarece ar însemna să scriu de vreo trei-patru ori pe săptămână și să citez zeci de titluri – voi recurge la articole din presa sportivă.

Nu mă voi strădui, de asemenea, să vin cu chestii proaspete, neapărat la ordinea zilei. Dimpotrivă, vor fi vechi de o zi, două sau chiar mai multe.

1. Una dintre „știrile” pe care o puteți citi pe mai multe pagini web ale ziarelor românești (Evenimentul Zilei, NewsIn, Gândul) este aceea că Radu Mazăre a sărit cu parașuta. Așa, și? Era o știre dacă parașuta respectivă refuza să se deschidă și cădea primarele direct în mare. Sau dacă sărea fără parașută. Altfel? Rămâne o reclamă electorală, așa cum probabil și-a dorit respectivul personaj. La ce ne ajută asta? Habar n-am. Poate că abia așteptau oamenii care au avut parte de inundații zilele astea să afle că un primar poate să se dea în spectacol și în cer ca pe pământ.

2. Altă știre crucială e că lui Obama i s-a spart prompterul în plin discurs. Știrea a făcut îndată înconjurul lumii, mulțumită CNN. Vedeți câtă bunăvoință manifestă prezentatorii ăștia care, cu doar câteva luni în urmă, îl terfeleau pe Bush. Interesant, de ce trebuie să-l scuze cu atâta generozitate pe Obama?… Grație mass-media autohtone (vezi aici și aici), această „informație” a făcut repede și turul României. Să fim pe fază că poate mai prindem un episod esențial: când le cresc fetelor președintelui măselele de minte sau când își schimbă șeful Americii cureaua de la ceas.

Într-o ediţie a emisiunii Guvernatorul, dedicată lui Michael Jackson, Vlad Craioveanu declara cu toată seninătatea că un lucru nu-i poate ierta megastarului decedat: faptul că a fost pedofil. Nici măcar un dubiu nu părea să aibă omul când emitea această afirmaţie (rămasă nedemonstrată vreodată în instanţă). H.-R. Patapievici citează (în Omul recent) un fragment ce spune multe despre felul în care poate fi definită în SUA o infracţiune sexuală.

Cazul micuţului elveţian Raoul Wüthrich, prin gradul său extrem de aberaţie, este deosebit de elocvent. Familia elveţiano-americană Wüthrich locuia la Pine Drive, Colorado. În 25 mai 1999 băieţelul Raoul se află împreună cu surioara lui de 5 ani în curte. La un moment dat o ajută să-şi dea jos chiloţeii, ca să o pună să facă pipi (este ceea ce spune bunica copiilor, aflată acolo). De la 25 de metri, o vecină bine îndoctrinată de teoriile despre incestul infantil şi abuzul sexual masculin, vede scena şi denunţă imediat ceea ce îşi imaginează că vede, direct la poliţie. Poliţia înregistrează cazul la rubrica „incest deosebit de grav”. În 30 august, la zece şi jumătate noaptea, o echipă formată din şase şerifi înarmaţi descind acasă la familia Wüthrich şi îl arestează pe Raoul. Îl ridică pe sus, în cătuşe, învelit într-o pătură şi desculţ. Copilul este dus la puşcărie. Va împlini 11 ani în detenţie. Ca să-şi protejeze ceilalţi copii, familia elveţiano-americană se refugiază în Elveţia, care, ca stat, cere încetarea aberantei acţiunii judiciare împotriva micuţului Raoul. Interpelată, purtătoarea de cuvînt a procurorului districtual califică acţiunea împotriva băieţelului de 10 ani ca fiind o „procedură cu totul obişnuită”, iar cazul împotriva acestuia „extrem de solid”. În America corectitudinii politice, nu este deloc un lucru rar punerea în mişcare a justiţiei împotriva unor oameni complet nevinovaţi, dar care au avut ghinionul de a fi fost denunţaţi că au comis fapte care, în agenda corectitudinii politice, sunt considerate delicte rituale. Societatea şi justiţia se simt atunci obligate să ia măsuri drastice împotriva acestor nevinovaţi, deoarece, dacă nu ar face-o, ar putea fi acuzate că nesocotesc caracterul progresist şi absolut binefăcător al corectitudinii politice.

Plecând de la aceste observaţii făcute de un neamţ (şi doar traduse de Patapievici), mi-e destul de clar că dragostea zgomotoasă şi destul de expansivă a românilor de la ţară ar fi căzut de multă vreme sub incidenţa legilor americane. Iar ochiul vigilent al „organelor” ar fi ajuns imediat cu ocheanul magic asupra „infractorului”.

Orice om ceva mai afectuos cu copiii ar putea fi suspectat de pedofilie, fiindcă societatea s-a răsturnat în această parte, a suspiciunii. În orice caz, dacă o ţinem pe această direcţie, nu e departe vremea când taţii vor fi extrem de prudenţi când îşi vor îmbrăţişa fiicele, mamele fiii, iar fraţii surorile. Oricine va putea deveni oricând oribilul molestator. Numai să-l vadă un vecin vigilent şi binevoitor.

D-aia nu pot să iau ca de la sine înţeleasă pedofilia lui MJ (deocamdată). D-aia mă şi suprinde nonşalanţa cu care acest fapt era considerat veridic. D-aia mă întreb ce altceva va mai dori publicul şi i se va oferi ca ofrandă în anii ce vin. Cine vor fi spectatorii şi cine următorii cobai „privilegiaţi”.

Jurnalul Naţional şi-a propus să ne educe din nou. De data asta printr-o campanie de aşa-numită redescoperire a României. România lor, desigur, nu România noastră. O Românie ciopârţită probabil din ordinul vreunui redactor sau semi-şef ori poate, fie şi aşa, la ordinele marilor mahări din ograda dumnealor.

De ce spun asta? Păi, să o luăm cu încetinitorul. Presa face educaţie. E un fapt incontestabil. Că se fofilează prezentatorii tv sau redactorii de ziar când sunt puşi în faţa acestei realităţi nu înseamnă nimic. Este ştiut că mai ales copiii imintă ceea ce văd la televizor, iar oamenii simpli, fără mult timp la dispoziţie şi fără multe posibilităţi de verificare a informaţiei iau de bun ce spune ziarul, televizorul, radioul. Pentru unii, sunt convins, Jurnalul Naţional este furnizorul de adevăr socio-policit.

Iar acest furnizor demarează o campanie întitulată: Caravana Marilor Români. E interesant că există un maximum posibil de articole hotărâte în acest titlu. După gramatică, articolul hotărât marchează fapte deja cunoscute, obiecte asupra cărora nu mai planează îndoiala. Că de aceea zicem „nişte cărţi” atunci când nu ştim exact sau nu vrem să spunem exact despre ce cărţi e vorba, dar spunem „cărţile de pe masă” atunci când deja ne referim la obiecte specifice, cunoscute (într-un anumit fel).

Poate că iar mă dovedesc chiţibuşar, dar să spui „Caravana Marilor Români” e ca şi cum ai declara, implicit şi prin ricoşeu, că alţi români mari e improbabil să existe. Şi oricum, chiar dacă nu declari astfel, felul în care îţi alegi românii spune câte ceva despre profilul ziarului, despre atitudinea „factorilor de decizie” editorială etc. Semnalez în primă fază absenţa celor care nu prea au legătură cu literatura şi arta (excepţie fac „aviatorii”). Poate că jurnalul cu pricina mai pregăteşte o campanie în care se va ocupa de alţi români mari (dar nu chiar atât de mari ca aştia de acum) precum: Grigore Antipa, Emil Racoviţă, George Emil Palade, Nicolae Paulescu, Anghel Saligny ş.a.

citește mai mult »

Nu sunt dintre cei convinşi că IQ-ul naţiei noastre face furori în spaţiile intergalactice, unde extratereştrii discută numai despre români şi inventivitatea lor. Nu fraternizez nici cu îngrijoraţii care cred că materia cenuşie din ţară este într-o criză catastrofală, consecinţa fiind că am rămas numai proşti de la Dunăre la Tisa.

Ce cred însă e că urmează să ni se ceară din nou să fim proşti. Aşa ne consideră ăia care s-au cocoţat – cu acordul nostru explicit sau tacit (manifestat ca indiferenţă electorală) – la cârma ţării. Cele mai recente semne nu sunt decât parte dintr-o suită întreagă. Citiţi, de pildă, ancheta făcută de Cătălin Tolontan (și colegii) cu privire la doamna care conduce MTS. Aşa arată o tânără politiciancă, o reprezentantă a „noii generaţii”.

Dar, ia ascultaţi cu atenţie vorbele lui Geoană (cel finuţ şi „preocupat de soarta ţării”) scoase de o „mână criminală” din culisele discuţiilor. Totul ţine de a te face că faci…, a te preface că…, a ataca adversarul. E chestie de imagine, nu de realităţi. Aţi auzit ceva discutându-se despre soarta ţării ăsteia? Contează şi oamenii când vine vorba de alegeri, când trebuie număraţi bobocii. Geoană merge până acolo încât constată cu cinism că dacă absenteismul s-ar menţine la cote mari, PSD-ul ar avea numai de câştigat. Deoarece „electoratul fidel” şi-ar face – a câta oară? – datoria.

Mazăre, baron din generaţia recentă de PSD-işti, discută cel mai pe şleau. E cel care poartă drapelul intereselor. Cineva îi încurcă socotelile deşi EL deţine jumătate de guvern. Mi-e clar şi mie că acel eu e metaforic. Am auzit şi eu de stilistică. Dar tot nu-mi pot scoate din cap această atitudine. Pentru simplul motiv că nu ţărişoara, patria, glia, poporul mult iubit, oamenii săraci, prostimea (dacă vreţi) contează, ci interesele de partid. Eu-ul distinct şi hotărât al lui Mazăre este marca politici româneşti a ultimilor ani.

Cred că ar fi o monstruozitate dacă aş sugera – chiar şi oamenilor de bună credinţă – că există ceva anormal în dorinţa de a obţine neapărat un profit de pe urma politicii. Îmi permit însă acest monstruos idealism de a întreba: de ce politica este posibilă numai echivalată în beneficii de partid şi, consecutiv (dar obligatoriu), câştig personal?

citește mai mult »

… e pe cale să se producă. Dar nu în Basarabia. Ci în Parlamentul European.

După ce au giuruit cu lacrimi iubire vejnică neamului românesc și patriei lui Avram cel Mare Horia Cloșca cu Puii de Aur și Mihai Viteazul fiul lui Burebista, V.C.T. și bravul Războinic-al-luminii-care-te-bate-din-față vor avea de înfruntat reduta partidelor europene. Se pare că nimeni nu e dispus să adopte cele două odrasle ale pământului – cam sterp – al țării noastre. Popularii nu vor nici să audă de dânșii, cu toate că la cât de colorați sunt (ca doctrine) aștia ar trece aproape neobservați.

Așa că un’ să se ducă? La frații lor mai de pe la extreme. În special de pe aia dreaptă. Dar asemenea gest ar trebui să le dea – la toți – un fior de seppuku prin măruntaie. Adicătelea tocmai xenofobii să se alieze cu… străinii? Nu-i exclus. Poate că o haită mai mare găsește altă pradă. Mai sunt străini pe lume de care să ne îngrozim. Că doar chinezii ne-au umplut de adidași de unică folosință, pixuri de zgâriat foaia, ceasuri-bibelou sau slipi ce se răzuiesc pe tobogan etc. Apoi și indienii au trecut de miliard, trebuie să-i mai urască și pe ei cineva în afară de pakistanezi.

Vă dați seama cam ce trahedia ar fi când Vadim și Becali ar trebui să dea mâna cu un ungur extremist? Cum toată truda de-acasă ar putea să cedeze în fața unei căsătorii pe enteres? Cum ne-ar mai putea ei vorbi atunci de inocența națională? Cum ar putea ei să-l dea uitării pe Giorgio Basta, care ne-a furat Unirea cu arbitri unguri?

În cel mai rău caz, vor face ei doi un grup parlamentar. Ceva în genul greierele și furnica sau fătul babei și fătul moșului. Pe Chip și Dale, Tom și Jerry, Shrek și donkey sau Timon și Pumba i-am eliminat că-s prea cosmopoliți.

În dicționarul său de antonomază, Radu Mușat, un profesor care n-a ajuns niciodată pe culmile gloriei universitare, face un fascinant demers printre substantivele comune – adică alea ce numesc mărfuri, bunuri fixe și mobile, accesorii etc. – care provin din substantive proprii – adică din numele unor oameni, zei, locuri etc. De pildă, himeră a fost la origine un substantiv propriu. Nu știu dacă fiecare etimologie identificată de dumnealui este autentică și poate fi susținută științific. Dar lectura poate fi instructivă chiar și în cazul în care mai dă greș.

Ca orice dicționar ce fișează fenomene în desfășurare, nici acesta nu poate fi socotit încheiat. Fără pretenția că aș fi continuator al profesorului, îmi permit totuși să observ că zilele acestea e în vogă un nume de persoană care tinde să devină substantiv comun: becali. Cu toții știți, probabil, bancul cu bekalul și vanghelul. Nu acesta e însă argumentul meu, ci altul.

Becali ne reprezintă ca nație. Acum și la propriu. În sfârșit, visul i s-a împlinit. S-a făcut parlamentar european și acolo reprezintă România. Nu contează că prea puțini se simt reprezentați. Dimpotrivă, s-ar putea ca această repudiere a lui Becali să fie dovada unui orgoliu nejustificat. Prea mulți dintre disprețuitorii lui au aceleași apucături haiducești. Destui sunt mânați de aceeași aroganță doar ceva mai șlefuită și mai disimulată.

Străbătând șoselel patriei, atitudini reperate în Maybach-ul becalian se pot identifica în zeci de dacii, opeluri, audi, bmwuri sau merțane (mai ales în astea din urmă). Nu cred că este vreun naiv care să-și închipuie vreun moment că Becali e singurul care și-a recuperat mașina cu forța și prin gașcă. El doar a dat glas – asta și din cauză că a fost prins – convegerii unei țări întregi: poliția e neputincioasă. Câți n-au auzit refrenul: „Faceți o plângere, dar nu mai sunt șanse să vă găsim mașina”?

Cu apucăturile lui, miliardarul dă glas unor impulsuri ancestrale. În persoana lui se întâlnesc prea puțin rafinate spiritul de vânător cu cel de posesor și stăpân la gliei. Adăugați la asta tribul natal și obțineți premisele – și totodată justificările – pentru multe dintre acțiunile și ciudățeniile personajului. Proprietățile trebuie păzite, fapt ce justifică inclusiv folosirea forței. Tribul propriu are prioritate, deci tot ceea ce se acumulează este direcționat către cuibul natal. Oamenii care lucrează pe moșiile lui sunt, într-un sens, sclavii lui, astfel că poate dispune de ei după propria plăcere. Etc.

El a înțeles că e liber să se manifeste cum dorește în spațiul public. Dar n-a prins ideea că această libertate trebuie să se oprească în momentul în care lezează un alt membru al societății. Ba a înțeles exact pe dos: dacă tot e public – deci al tuturor – atunci înseamnă că el, ca unul dintre „proprietarii” spațiului public, este liber să se manifeste fără opreliști. Cât vrea mușchiu’ lui. Câți dintre români înțeleg altfel? N-ați auzit indignări de tipul: „Nu-i treaba ta. Sunt liber să ascult ce muzică vreau și cât de tare vreau”? Dacă nu vi s-a întâmplat, atunci fie nu locuiți în România (prin urmare nu se pune), fie n-ați comentat când unul își lățea spațiul intim pe toată strada.

Persoana lui Becali chiar e nesemnificativă aici și chiar nu judec omul, fiindcă, după cum vă spuneam, ipoteza mea e că a devenit un substantiv comun. Că antonomaza ni l-a interiorizat aproape fiecăruia în parte. Iar consecința e că becali reprezintă hiperbolic ceea ce avem aproape toți pitit în suflet.

În Europa nu ne va reprezenta un singur Becali, ci mai mulți. Câte puțin fiecare, pentru o imagine completă. Aroganța lui e posibilă doar fiindcă societatea nu o respinge ca pe-un microb neavenit. Parada lui e posibilă doar fiindcă are audiență ahtiată de gesturi penibile. Unii dintre cei care-l taxează mai aspru procedează la fel cu frații mai mici, cu subalternii sau cu oricine e dispus să le acorde atenție. Lipsa lui de carte e contagioasă și socotită o mare performanță. Suporterii Stelei nu sunt nemulțumiți de caracterul lui, ci de faptul că îi domină, se bagă unde nu se pricepe și nu dă bani de ajuns. Dar de când sunt suporterii experți în fotbal? Cum zic, aceeași atitudine, cu alt semn și camuflată sub pretenția că e anti-becali.

Atlasul de mitocănie urbană – probabil un viitor material clasic în domeniu – stă mărturie că rătăcirile lui Becali se regăsesc în foarte mulți. Din păcate, cei care îi împărtășesc defectele, nu-i preiau la fel de prompt și calitățile. Dacă hibele mă fac să cred în antonomaza numelui său, calitățile îl izbăvesc măcar pentru o vreme.

În urmă, o speranță (poate himerică): chiar dacă îi seamănă mulți (în defecte), sper că n-au devenit între timp o majoritate.

1. Se ia un exemplar care trebuie sacrificat. Desigur, el trebuie să fie public, ca să merite investiţia de timp şi de efort.

2. Mai întâi, se găsesc nişte guralivi care să-şi dea cu părerea despre personajul ce urmează a fi compromis. Cum se face asta? Simplu: se vâră microfonul sub nasul vreunui chefliu sau vântură-lume – poate fi şi puţin cherchelit, ba chiar e recomandabil. Respectivul nu trebuie să aibă nimic altceva decât o furie sau o lehamite orientată către personajul nostru. Faptul că sentimentul lui are sau nu acoperire în realitatea propriu-zisă nu importă în acest punct.

3. După ce individul îşi varsă năduful, este prezentat pe un post de televiziune (de obicei pe cel care orchestrează acţiunea). Aici intervine arta de a construi materialul filmat. Niciodată nu se începe cu cârcotaşul, nici nu se aduc contraargumente la ceea ce spune el. Trebuie, în aparenţă, tratat doar ca o voce din popor. În realitate însă, dacă replica lui e inserată la finalul unei ştiri sau al unui reportaj despre personajul ce trebuie compromis (să-i spunem COMPY), efectul este garantat. Nimeni nu poate zice că a luat prea în serios chestiunea, că doar nu s-a dat curs balivernelor debitate de individul indispus. Dar lumea va rămâne în minte cu replica lui. Asta va funcţiona ca impresie finală de pe urma ştirii. Nici nu trebuie mai mult deocamdată. E suficient să se sădească în mintea telespectatorului sămânţa îndoielii.

4. Ulterior, „cineva” – mai mult sau mai puţin „tocmit” în acest scop – va aminti în treacăt (în vreo emisiune care poate să aibă altă temă), cum că există „nemulţumiri” sau „supiciuni” la adresa lui COMPY. Ca să nu fie nevoit să aducă vreo probă, va strecura un enunţ de tipul: „am auzit că sunt voci care îi contestă lui COMPY…” indiferent ce. citește mai mult »

Toma Caragiu

Am selectat câteva. Puteau fi alte clipuri. Le-am luat pe astea pentru pricini subiective.

Acum nimeni nu mai tremură la fabule. Nici măcar la denunțuri în toată regula.

Un „traficant” de pe vremuri.

O soție… vrednică! Îmi place suprarealismul motivelor invocate.

Paul Sava are un „grai” de toată frumusețea (Ce mai replică: „mă-ți crede, nu mă-ți crede”…).

În fiecare zi când merg spre locul de muncă, dacă stau pe partea dreaptă a tramvaiului, dau cu ochii de panoul electoral al Elenei Băsescu. Eba! După cum ştie toată ţara, ea candidează pe cont propriu pentru Parlamentul European şi s-ar părea că are oarece şanse să ajungă acolo. De ce o fi vrând să facă asta? Nu prea ştiu. Nici n-am pretenţia să înţeleg. Mă mulţumesc să o văd pe panou şi să mă mir.

De câte ori vin de la la serviciu, tot pe partea dreaptă (deci peste drum de Eba!), văd panoul electoral al lui  Marian Petre Miluţ. Sper că ştiţi cine e. Dacă nu, vă spun eu: candidatul PNȚCD la aceleaşi alegeri parlamentare şi totodată preşedintele partidului. De fapt, nu e unic candidat, cum ar putea părea, dar sunt minime şansele chiar şi pentru şeful partidului să strângă suficiente voturi pentru a trece pragul electoral. Astfel că despre ceilalţi nici nu mai are rost să discutăm. Cu privire la acest candidat nu mă întreb de ce candidează: trebuie să o facă, să dodească (chiar dacă în van) că partidul ăsta încă e viu. Nu cred că acest tip de perseverenţă este cu totul fără rost. Dovedeşte măcar o credinţă într-un model, într-o viziune politică. Faptul că Miluţ se încăpăţânează să candideze pe o listă cu sorţi de izbândă aproape nuli, are ceva don-quijotesc. Ar fi putut să meargă la liberali şi să se lase votat, dar n-a făcut-o.

Cele două panouri electorale stau la vreo nici 200 de metri unul de altul îmbiind alegătorii să opteze între candidați.

De câte ori vine vorba despre PNȚCD, nu pot să nu mă gândesc la mult clamatul discernământ electoral al românilor. Care există şi-i splendid, dar lipseşte cu desăvârşire. Înţeleg foarte bine că, după legislatura 1996-2000, Constantinescu şi ai lui meritau o corecţie. Au înşelat multe aşteptări. Cu sau fără voia lor. Dar nu înţeleg în ruptul capului ca tocmai călăul acestui partid să devină febleţea multora în 2004. Nu cred că se poate spune despre un astfel de electorat că a înţeles ceva din ce s-a întâmplat făţiş, explicit, la lumina zilei (mai pot să adaug la lista de pleonasme, că memoria multora va rămâne în continuare opacă cu privire la chestiunea pe care insist eu aici).

Pe cei doi candidaţi pe care îi văd eu zilnic îi leagă acelaşi personaj cheie: Traian Băsescu. El a fost, fără nicio îndoială, propulsorul care a aruncat-o pe Eba! pe orbita politicii şi tot el a fost artizanul scoaterii unui întreg partid de pe această orbită. Omul determinant. După manevra prin care a blocat activitatea guvernului Ciorbea generându-i şi prăbuşirea, în loc să fie taxat de către o ţară întreagă ce aştepta deja de vreo 7 ani semnele democraţiei şi economiei libere, a fost propulsat către prim-planul politic, fiindcă era personaj descurcăreţ. Atâta au înţeles alegătorii din politică. Cu siguranţă, preşedintele ţării n-a rămas exact la fel. Poate că îi pare rău de unele din făcutele sale, poate că îi pare bine. N-avem de unde şti.

Sunt aproape convins că absenteismul va fi foarte mare la votul din… sincer, nu ştiu când sunt alegerile europene, cândva în iunie, oricum. Mă foarte îndoiesc că Miluţ are vreo şansă reală. Ar fi o mare realizare. Îi doresc să i se întâmple. Dar mă tem că Eba! va realiza un scor mult mai bun. Nu prea înţeleg ce valori poate să întruchipeze fiica preşedintelui. N-am reuşit să-i remarc până acum calităţile. Însă ştiu câte ceva despre valorile pe care le apăra PNȚCD-ul, şi mai ştiu că nu prea sunt de actualitate, ci ţin mai mult, pentru o covârșitoare majoritate, de nostalgiile „vieţii la ţară”. De idilismul unei lumi învechite.

Aş vota pentru Miluţ, măcar de dragul tradiţiei şi pentru a revitaliza creştin-democraţia în România, dacă nu pentru prezentul partidului (încă frământat de lupte interne). Un semn (minor) de vitalitate e faptul că există şi un site – care seamănă însă mai mult cu un blog – al partidului, un site de campanie, iar preşedintele are blog personal.

La nivel simbolic, am impresia că mereu românii au de ales între Miluț și Eba! Între cei care încearcă să dea glas unei tradiții valoroase și (pe cât le stă în puteri) să o continue, pe de o parte, și personaje lipsite de rădăcini, care vor să-și demonstreze lor și altora că sunt capabili să seducă suficienți alegători, pe de altă parte. Între glasul interesului pragmatic personal al unora și idealismul politic oarecum desuet al altora. Între interesul preponderent personal și interesul preponderent național. Mai sunt și alte categorii, nu se reduce întreaga faună politică la acestea două pe care le-am schițat eu. Dar mă limitez la ele de această dată.

PS: Am aflat cu surprindere că PNȚCD-ul are totuşi un deputat în Parlamentul României, pe Mircea Irimescu (ales în urma unei alianţe locale cu PNL). Ca să vezi…

Când am descoperit aceste imagini cu ceea ce se cheamă sand-art, m-am tot minunat. Continui să mă minunez de talentul acestor oameni. Și vă poftesc să vă dedulciți cu o idee năstrușnică: Vivaldi desenat în nisip. Spre deosebire de producțiile live (postate ulterior pe youtube), acestea beneficiază de montaj și postproducție. Dar rămân interesante și spectaculoase.

Primăvara

Vara

Toamna

Iarna

Mare bătaie zilele astea pe sărbători de tot soiul. Ziua Europei, Ziua Independenţei, pentru cei mai vechi şi pentru nostalgici (tot mai numeroşi), Ziua PCR. Felul în care se fac şi se desfac sărbătorile este deosebit de interesant, fiindcă spune multe despre ideile care-i mână pe artizanii lor.

Înainte de nenorocitul ’48, 10 mai era Ziua Naţională a României, Ziua Monarhiei şi Ziua Independenţei. Pe 10 mai (22 după calendarul nou) 1866, Parlamentul român îl proclamă domn pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. În 1877 – după ce cu o zi înainte Adunarea Deputaţilor proclamase, într-o sesiune extraordinară, independenţa de stat a României – regele rosteşte, tot la 10 mai, proclamaţia care consfinţeşte această decizie. La aceeaşi dată, în anul 1881, Carol I devenea rege al Principatelor Unite.

După calendarul nou, Ziua Independenţei ar trebui sărbătorită pe 21 mai. Dar cum ziua e simbolică şi contează mai mult semnificaţia ei decât acurateţea temporală, e foarte interesant de văzut că ne-a fost păstrată varianta impusă de comunişti.

Contestarea acestei date ar ridica oarece semne de întrebare (îndrăznesc să sper). Unii s-ar întreba când şi de ce s-a mutat această aniversare. Astfel s-ar ajunge inevitabil la rege, la ideea de monarhie, iar asta ar fi de-a dreptul insportabil unora. Poate că speculaţia mea e fără temei, poate că nimeni n-ar remarca schimbarea. În orice caz, monarhia s-a şters destul de repede din conştiinţele românilor. Acum a reapărut sub o formă de compromis ce nu cred să aibă mari şanse de izbândă: principele candidat la preşedinţie.

Consider că una dintre reparaţiile morale nu faţă de rege, ci faţă de poporul român ar fi fost, după ’89, să i se dea posibilitatea să aleagă dacă vrea monarhie sau preşedinte. Abdicarea regelui Mihai, din 30 decembrie 1947, s-a produs în condiţii prea puţin elucidate. Nu ştiu dacă o fi fost un act de generozitate regală sau unul de lăcomie individuală laşă (precum insistă Mihai Pelin). Nici nu contează acest aspect pentru discuţia de faţă. Românii însă aveau dreptul să aleagă fără să fie manipulaţi de vulpea Iliescu între cele două forme de guvernământ.

Speriaţi însă că nu vor putea deţine toate pârghiile puterii, cei din guvernele postdecembriste nu s-au înghesuit prea tare să rediscute forma de guvernământ, preferând minciuna iliesciană şi comunistă strecurată cu bună ştiinţă în Constituţie. Legea fundamentală elaborată în anii ’90 nu abroga de tot condiţiile impuse de sinistra flamură roşie. Dacă ar fi fost după Iliescu, n-am fi avut poate nici azi proprietate privată, ci statul ne-ar fi purtat de grijă la toţi, cum a mai făcut-o. Căci alte nevoi decât mâncarea, sănătatea şi locul de muncă sigur nici nu mai avem. Cine spune altfel fabulează, evident.

Unii dintre conaţionalii noştri continuă să aibă convingerea fermă (pe care nu prea îşi amintesc ei de unde şi când au dobândit-o) că regele era un rău pentru naţie. Că nu urmărea decât să împileze popolul prost şi nenorocit. O fi doar o coincidenţă că independenţa, unirea şi apogeul prosperităţii a fost atins de România în timpul monarhiei. Precum e tot o coincidenţă că după ce am intrat pe mâna comuniştilor preşedinţi am devenit din ce în ce mai săraci şi mai manipulabili.

Tentativa principelui Radu Duda este interesantă, dar rămâne o struţo-cămilă politică. La fel ca funcţia de premier a fostului rege bulgar, Simeon de Saxa Coburg-Gotha, în ciuda realizărilor sale. Nu ştiu ce are să iasă din asta. Om vedea cu toţii.

Vara asta se lansează Ice Age 3. După ce arată trailer-ele, nu va fi mai prejos decât primele două. Cu Scrat care își găsește perechea. Plus un dinozaur carnivor.

Aici puteți vedea site-ul oficial al filmului, cu tot felul de găselnițe plus cele trei variante de trailer (de până acum).

Este ştiut că imunitatea parlamentară se referă, pe lângă altele, la declaraţiile politice. Că, adică, politicienii se absolvă în avans de eventuale responsabilităţi ce ar decurge din spusele lor. Se ştie, de asemenea, că în campaniile electorale se face uz de tot felul de declaraţii sforăitoare care, în majoritatea situaţiilor, nu se mai regăsesc în aceeaşi formă şi după alegeri. Pe scurt, ştim cu toţii că suntem minţiţi, că ni se aruncă praf în ochi doar ca să ne fie câştigate voturile (nu şi încrederea).

În acest context deplorabil, apare însă o voce care ne grăieşte adevărul. Despre noi (în mod direct) şi despre ei (prin ricoşeu). Această voce este, în prezent, a ministrului Pogea, cel de la Finanţe. Prea bine ştiţi că majoritatea politicienilor se întrec să infirme metehnele românilor, să ne mângâie părinteşte pe creieraş şi să îşi declare deplina încredere pe care o au în bla-bla-bla, bla-bla-bla… ale noastre. Că suntem cu toţi excesiv de deştepţi, că ştim noi ce ştim etc. etc. etc.

Când însă guvernul – că nu s-a decis asta la colţul Ministerului de Finanţe – a hotărât să impună impozitul forfetar, prin vocea ministrului în funcţie s-a auzit adevărul: sunteţi nişte hoţi cu toţii, nenorociţilor. Chiar nu mai contează ce spun Boc şi Nica, în duetele lor suave în faţa presei. Acesta e mesajul concentrat pe care îl au de transmis PDL şi PSD românilor: avem o ţară de hoţi.

Se spune însă în psihologie că defectul pe care îl reperezi cel mai repede la alţii este tocmai cel care te caracterizează şi pe tine. Aici, vom spune, nu avem de a face cu persoane, ci cu instituţii, deci nu se poate aplica această teorie. Aşa să fie? Instituţiile nu au voce, nu există decât prin persoanele care le deservesc. Iar deciziile sunt luate de aceste persoane. Pogea, ca să ne referim la persoana-cheie în această situaţie, declara într-un rând că nu are suficient personal încât să verifice cum stau firmele cu plata impozitelor, aşa că, preventiv, s-a decis să se ia o sumă fixă şi foarte mare. Nu contează efectul. De fapt, raţionamentul din spatele acestei hotărâri ar putea suna cam aşa: ştim noi că aveţi de unde, numai vă prefaceţi.

Într-un climat în care statul are atâta încredere în propriii cetăţeni este limpede că solidaritatea (mult clamată) la ceas de criză are şanse aproape nule de realizare. Guvernul României pleacă de la premisa că toţi cetăţenii care au o firmă sunt potenţiali infractori. Acest tip de impozit seamănă foarte bine cu celebra „taxă de protecţie” percepută de interlopi de la unele firme. Statul a devenit un interlop care îşi făureşte singur legea. Ce infractor nu şi-ar dori aşa ceva?

Acest stat este condus de două partide care urlau împotriva samavolniciei liberale, care a impus taxa de primă înmatriculare (dar cele două partide n-au renunţat la ea). Ba încă au adăugat şi această tâmpenie totalmente arbitrară. Dar dacă se poate, de ce nu?

Una peste alta, când vine vorba de bani, de profit, de interese financiare, se pare că se dă arama pe faţă. PDL şi PSD, luaţi aminte, îşi dispreţuiesc electoratul, au o părere foarte proastă despre români (indiferent ce declară oficial) şi mai ales nu apreciază iniţiativa economică privată.

Statul popular-socialist vâră mâinile până la coate în buzunarele românilor. Fără ruşine, fără scrupule. Pogea declara senin că nu din pricina impozitului s-au desfiinţat mai multe firme lunile astea, ci că s-ar fi desfiinţat oricum. Logic, de altfel. Or fi zis patronii în mintea lor (toţi ca unu’): mi-aş radia firma, dar mai bine să aştept până în aprilie când se fac semănăturile sau chiar în mai când pârguiesc cireşele; atunci e numai bine să scapi de o firmă. Iar cei care ar mai fi amânat, îşi ziceau: ce să tot aştept, că iar vin căldurile şi e naşpa să încetezi activitatea în sezonul estival. Aşa că cu toţii au decis că amu-i momentul. Doar o simplă întâmplare face ca şi impozitul aberant al Guvernului să dea muguri tot acum.

Un stat cu apucături de mafiot sau de feudal hămesit. Din ce în ce mai mult îţi vine să faci în aşa fel încât să-ţi fie dor de România.

Motocicliştii au organizat în mai multe oraşe marşuri prin care să atragă lumii atenţia că… există. Să-i responsabilizeze adică pe şoferii nesimţiţi care nu ţin seama de dumnealor, cei pe două roţi. Cu tot oprobriul pe care risc să mi-l atrag din partea lor, musai să remarc nişte lucruri pe care nu le pot demonstra, ci doar le pot afirma. Singura probă este propria-mi experienţă.

Ca să delimitez cât mai precis domeniul, mă voi referi doar la cazul oraşului natal. Poate că în altele lucrurile stau paradisiac de bine. Fain ar fi. Aşadar, în oraşul unde locuiesc (Oradea), peste 80% din motocicliştii şi scuteriştii – sau cum le zice – pe care îi văd (atât ca şofer, cât şi ca pieton) sunt în afara legii. Fie circulă cu viteză excesivă, fie nu poartă cască de protecţie, fie încearcă să inventeze o a treia bandă de circulaţie (pe lângă cele două), fie n-au nici măcar vârsta regulamentară etc.

Imaginea absolut incredibilă care constituie deocamdată o adevărată culme s-a consumat în urmă cu vreo două seri. O ambulanţă în misiune, gonea spre ieşirea din oraş cu girofar şi sirenă. Avea în faţă două motociclete ai căror conducători n-aveau nici cea mai vagă intenţie să se dea la o parte. Pe banda I, ca să nu poată fi evitaţi, era o a treia motocicletă care, în mod evident, concura cu ambulanţa. Dacă ăştia sunt oameni care cer atenţie şi drepturi, să şi le culeagă din altă parte, dar să nu mai aibă tupeul să le ceară de la ceilalţi parteneri de trafic.

Cei care sunt accidentaţi n-aş putea zice că îşi merită soarta. E trist că mor, rămân infirmi sau chiar că au o pagubă însemnată. Dar majoritatea şi-o caută cu lumânarea. Arareori mi-a fost dat să văd un motociclist care să nu demareze în trombă de la semafor. Atât de rar că e excepţie. Cei mai mulţi vor „să simtă că trăiesc”.

La marşul lor de trezire a conştiinţelor au fost îmboldiţi şi însoţiţi de poliţişti. E vorba de aceeaşi instituţie care, prin reprezentanţii ei plictisiţi sau indiferenţi îngăduie în nopţile de vară – vă reamintesc că mă refer la un oraş, nu la toate – adevărate demonstraţii de acrobaţii şi viteză, cu decibeli care nu te lasă să dormi. Nu o dată poţi asista la concursuri de viteză, la ture făcute în susul şi josul străzii. „Organele” nu se „autosesizează”, deşi patrulează toată noaptea cu maşina.

Aşa că, până una-alta, nu ştiu ce vrea să însemne marşul ăla. Nu îi văd rostul, nu-i înţeleg mesajul. Dacă motocicliştii vor să îşi rişte viaţa cu orice preţ, cine le poate sta împotrivă? Dacă vor tsunami de adrenalină, dispreţuind legea, de ce mai vor să obţină şi protecţie în acest scop? Cred că ei uită un lucru fundamental: ca să poţi pretinde respect, cel mai sigur e să începi respectând tu întâi. Asta după o lege a talionului. Iar când vine vorba de purtarea motocicliştilor încă n-am auzit vreun şofer încântat. Cât despre pietoni, de multe ori ar vrea să se mai şi defecteze sursele alea infernale de zgomot.

Îndrăznesc să speculez (aici deja nu mai am nici măcar mărturia personală, dar mai risc o dată) că dacă ei s-ar încadra în limitele pe care legea le impune tuturor celor care circulă pe drumuri publice, nici măcar accidentele pe care le suferă din cauza altora – să zicem că întotdeauna sunt vinovaţi numai nesimţiţii de şoferi – nu ar fi atât de grave.

Paştele după U2. Until the End of the World.

Until The End Of The World

Haven’t seen you in quite a while
I was down the hold, just passing time.
Last time we met it was a low-lit room
We were as close together as a bride and groom.
We ate the food, we drank the wine
Everybody having a good time except you.
You were talking about the end of the world.

I took the money, I spiked your drink
You miss too much these days if you stop to think.
You led me on with those innocent eyes
And you know I love the element of surprise.
In the garden I was playing the tart
I kissed your lips and broke your heart.
You, you were acting like it was the end of the world.

In my dream, I was drowning my sorrows
But my sorrows they’d learned to swim
Surrounding me, going down on me
Spilling over the brim
Waves of regret and waves of joy.
I reached out for the one I tried to destroy.
You, you said you’d wait till the end of the world.

Abia acum am aflat de melodia lui Tudor Chirilă (îi mulţumesc lui Paul P. pentru semnalare) Dumnezeu nu apare la ştiri. Interesantă abordare. Fiindcă tot e o săptămână în care măcar din superstiţie omenii se arată intersaţi de cele sfinte, propun piesa asta. Mai am încă un argument. Între Vinerea Mare şi Duminica Învierii, Christos era mort. Cam aşa arată lumea, de parcă Dumnezeu însuşi ar fi mort. Asta zice şi Vama în versurile piesei.

Nu mă identific neapărat cu mesajul pieselor ăstora, dar nici nu mă dezic cu totul de ele. Tocmai pentru că sunt rostite de nişte voci consistente. De oameni care-şi pun probleme grave cu voce tare. Se spune că ăsta e rolul artei, în ultimă instanță, nu să preamărească supreamția omului, ci să ridice probleme.

Dumnezeu nu apare la Știri

Dumnezeu nu apare la Știri
Dumnezeu nu omoară Delfini
Dumnezeu nu topeşte Ghețari
Dumnezeu n-are Vis Nuclear

Dumnezeu nu votează-n Senat
Dumnezeu n-a luptat în Irak
Prea ocupați cu distrugerea lumii oamenii sunt
Pe Dumnezeu nu-l ia nimeni în seamă aici pe Pământ

Ref: Dumnezeu ne-a lăsat…
Ne-a lăsat să ne facem de cap

Pe Iisus l-au făcut Superstar
Pe Dumnezeu l-au tipărit pe dolar
Religia e marketing de război
Oamenii-şi fac cruce dar privesc în gol

Ref: Dumnezeu ne-a lăsat…
Ne-a lăsat să ne facem de cap

Fără Credință corabia Umană rataceşte prin spațiu se apropie furtuna,
Se-ntunecă lumea
Totul se vinde se cumpără totul banii sunt calea adevărul şi viața Isus nu mai vine….
Dumnezeu se mai uită o dată spre lume nu e nimeni să vadă că-ntinde o mână nu e nimeni s-audă că şoapta iubirii El încă ne-o spune?

Dumnezeu ne-a lăsat…
Ne-a lăsat să ne facem de cap

Pentru cei ce vor amănunte, iată cum îşi explică Tudor Chirilă versurile.

Probabil că toţi cei care ajung pe blogul ăsta au văzut deja filmuleţele lui Cobileanski. Acum însă, după revolta moldovenilor, le-am înţeles şi în altă lumină. Mai ales Plictis şi inspiraţie. Dacă se înlocuieşte personajul primarului cu Voronin… se obţine potretul (trist) al unei ţări. Nu-ţi mai vine-a râde. Doar „curentaţi” mai pot sărmanii oameni să zică şi de bine.
În trei filmuleţe, autorul reuşeşte să surprindă o grămadă din tarele unei ţări, ale unei naţii, din năravuri şi beteşuguri. Deştept şi inspirat.

Plictis şi inspiraţie

Saşa, Grişa şi Ion

Când se stinge lumina

PS: Adaug şi o producţie marca Planeta Moldova. Nu sunt un fan al lor, dar această bucată este absolut reuşită şi demnă de toată atenţia.

Cana cu apă

Postarea asta e un neînsemnat gest de solidaritate cu Moldova, fiindcă, după cum presupuneam la început, cred că n-am adus nimic nou cititorului.

Amza Pellea

De obicei, e asociat cu Nea Mărin, un personaj foarte mediatizat. Tocmai de aceea am preferat să caut niște înregistrări în care nu este prezent „eroul” oltenilor. Așa am dat peste un interviu din anii ’80, luat de Tudor Vornicu. Chiar dacă nu se înscrie în nota de umor a acestei serii de postări, cred că merită văzut și auzit ce gândea un mare actor în acea vreme.

Interviul cu Tudor Vornicu

Chiar dacă am reușit să-l evit pe Nea Mărin, de personajul oltean tot n-ai cum să scapi cu totul când e vorba de Amza. Excelent remarcate diferențele dintre olteni și bănățeni. (E înregistrare audio, nu video.)

Oltenii pe tren

Nu m-aș fi gândit vreodată că și socialismul te putea ține ocupat toată ziua. Dacă n-ar fi existat un sâmbure de adevăr în povestea asta, sigur n-ar fi avut niciun haz la vremea respectivă. Așa că mă întreb: dacă societatea întemeiată pe principiile stângii avea totodată și metehne ale capitalismului, cât de proști ar trebui să fim s-o regretăm?

Sub același acoperiș

Odă adusă discreției conjugale și rurale. Dar și o subtilă critică a sistemului și credulității lui.

Oul

Mai aveam şi noi un aliat pe lume. Un confesor căruia să ne deschidem sufletul şi căruia să-i încredinţăm amarul. Glia strămoşească. Pământul pe care l-a îmbrăţişat Ion al Glanetaşului, românul nostru verde ce iubea cernoziomul în vremea ocupaţiei străine. Pământul pe care l-a pierdut Ilie Moromete. După pământul ’89 s-a întors din nou de partea noastră şi a ţinut cu noi.

Dar iată că acu’ vreo două seri ne-a trădat. Echipa noastră de fotbal a fost învinsă ruşinos tocmai pe pârloaga ei norocoasă. Nu fugiţi, stimaţi cititori nemicrobişti. Că sigur veţi înţelege ce am eu a vă spune. Dacă aţi trecut de proba lui Ion şi Moromete, deja ce-i mai greu e în urmă. Piţurcă – domnul care se zice că antrenează echipa de fotbal a României – avea dânsul o parcelă norocoasă de teren nisipos şi vânturat de briza mării. Deci prin Constanţa. Acolo îi plăcea să îşi ducă echipa şi să o pună să joace. Asta chiar dacă, din când în când, în iureşul reprezentaţiei, mingea sărea – ca nebuna – unde voia dânsa, fără vreun avertisment prealabil.

S-a întâmplat că domnul antrenor a încercat şi alte ţarini. Dar nu i-a mers. Ba una s-a dovedit chiar blestemată rău. Când a fost să joace la Cluj, tarlaua păru să ţină cu dúşmanu’. A luat echipa noastră o bătaie (de la Lituania) de-i plângeau şi babele de milă. Toată ţara a înţeles atunci taina: ogorul nu ne-a fost favorabil. Mama glie s-a burzuluit împotriva noastră. Altă explicaţie nu putea să existe.

Aşa că, om cu scaun la cap, antrenorul a decis să revină în toloaca unde n-a fost învins de nimeni. Se vede treabă că, între timp, dânsul se legase de glia asta. Devenise iobag în lege bună. Numai că, fie din pricină de erbicid, fie din cauză de arătură de sezon, ţarina norocoasă şi prietină s-a întors cu faţa puturoasă a humusului şi l-a împiedicat pe bravul nostru truditor să îşi realizeze visul. Sâmbătă seară (28.03.08), pământul ţării l-a trădat (România-Serbia, 2-3).

Degeaba ai ştiinţă până la ceruri şi înapoi. Degeaba ştii fotbal cât toate stadioanele la un loc. Degeaba calci întotdeauna cu dreptul pe gazonul sacru. Când glia nu te mai vrea, te azvârle. Totul ţine de solul viu de sub iarbă. El i-a dat brânciul rumânului ce-a marcat autogol, doar ce credeaţi? El i-a împiedicat pe apărătorii noştri care nu mai găseau mingea s-o trimită din faţa porţii (la ultimul gol). Mă scuzaţi, stimaţi nemicrobişti, dar musai era să devin olecuţă mai specific. Renunţ îndată. E clar pentru oricine s-a uitat cu atenţie la meci că antrenorul n-a avut nicio vină.

Poate că i s-o fi răcit ardoarea şi n-o mai fi dus prinosurile cerute de mama glie. Poate că a mâniat-o când a ales tocmai Clujul, cela pe jumătate ungurizat. Poate că, mai ştii, glia nu-i are la inimă pe Băsescu şi Boc, iar acum o fi vrut să-i pedepsească pentru că au încercat s-o deposedeze de statutul privilegiat ce-l avea în fotbal. Cine ştie ce-o fi fost în creierul ei afânat?

Dar dacă nici măcar pământul nu mai ţine cu noi, unde să ne ducem? Pe cine să rugăm să ne primească? Eu zic să încercăm să oferim ofrandele trebuincioase, să-l implorăm pe Piţurcă să nu plece de la „naţională”, fiindcă are nas ce amuşină cu precizie cernoziomul de calitate, şi să-i mai încredinţăm echipa pe încă un cincinal. Că n-avem ce pierde.

Fotbalul e, în ultimă instanţă, treabă agrară. La cârma echipei ce reprezintă ţara avem nevoi de un agricultor versat. De un Ion al timpului nostru. Care să prindă terenul în braţe, să-i adulmece o dată miresmele, să-l sărute cu patimă. Iar apoi… nimic nu ne va putea sta împotrivă.